Diluvium

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dorrental descopera ca este altfel decat ceilalti.
Ploaia il insoteste oriunde merge. Pana si imprejurimile Dorrentalului, umede, mlastinoase, luxuriante, fusese aride pana la nasterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat intr-o orezarie.
Temandu-se sa spuna cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasa.
Ajunge mai intai pe o plantatie de tutun de la Dunare, apoi se alatura unui circ ambulant si calatoreste prin Principatele Romane, urmarit de trimisii bisericii, de arnauti, de haiduci, de potera, de mulciberiti, de cei care incep sa-si dea seama ca in spatele flacaului balai si sfios se ascunde ceva.
Cautand o misterioasa carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat sa o poarte, ajunge in Bucuresci, unde invata cum sa profite de pe urma straniei sale particularitati.
Incepe astfel sa mearga acolo unde este chemat si platit sa alunge seceta.
Unii il considera un sfant, altii il acuza de vrajtorie, altii il socotesc a fi un escroc.
Mai presus de o aventura magic-realista la Portile Orientului, Diluvium este o calatorie a descoperirii de sine si a locului in lume, totodata o alegere, vorbind despre darul si blestemul de a fi diferit, despre menire, implinire si rost.
Diluvium reprezinta o parte din trairea personajului principal.

Mi-am exprimat apropierea fata de aceasta carte in mult timp investit, adeseori pana la epuizare, insa Joszef ilustreazacel mai bine nevoie de a simti ca ai gasit o lume a ta, o lupta si o impacare cu sinele, precum si cautarea continua pe care o purtam in noi.
George Cornila

Privind cerul neclintit, Joszef se gandi cu amaraciune indoita ca nu avusese niciodata control asupra ploii. Apa cadea din cer, fie ca voia, fie ca nu, asa cum o facuse de cand aparea pe lume, oriunde ar fi umblat.
Nu era un nor care-l insotea, insa, de indata ce ajungea undeva si zabovea mai mult decat i-ar fi luat sa-si traga sufletul, cerul se intuneca si uneori picura domol, alteori se pornea o mare furtuna, fie ca el era vesel sau furios.
In zadar cautase un semn, o dovada ca daca era trist ploua molcom sau daca era minios, tuna si fulgera, intrebandu-se daca ar fi putut cumva sa-si adune fortele incit sa stirneasca o vijelie ce ar fi putut opri fapte mirsave sau un potop pedepsitor pentru cei ce o meritau, asa cum facuse Sfintul Ioan cel Nou cand navalisera tatarii in Moldova cu vreo doua veacuri in urma.
(…)
Chiar daca uneori se parea ca exista o potrivire, asa cum fusese trasnetul ce il rapusese pe Harapul neviu, Joszef isi dadea seama ca toate erau doar in inchipuirea lui si ca, in fapt, nu exista nicio legatura.
Putea sa fie fericit si cerul sa fie minios, sau sa ploua linistit chiar si atunci cand el nu era de acord.