Visul este o ratacire a memorie

Deopotrivă observator și interpret al lumii în care trăiește, poetul nostru (postmodernist ca toată generația lui) este suma experiențelor sale existențiale, intensificate prin lecturi bogate și meditație concentrată. Chiar dacă textul liric este inițial un tablou, pe parcursul lui elementul pictural se va modifica subtil. În majoritatea cazurilor, re-lectura va aduce un plus de semnificație, mai întâi fiindcă simbolistica nu este exterioară „carnației” poetice, adăugată artificial la ea, ci parte constitutivă a versurilor, creată odată cu acestea. Și apoi, fiindcă referentul celor mai valoroase poeme este multiplu și intră în zona lirismului cu propria lui complexitate(...) Două concluzii pot fi trase la finele acestei cronici. Nu există loc unde să fugi este volumul unuia dintre cei mai buni poeți contemporani. Iar cine nu are o Muză - ar fi bine să invoce... - Daniel Cristea-Enache Un detaliu important, care nu ține de bilanț, ci de continuitate, este acela că Un taur în vitrina de piatră nu închide poezia lui Liviu Antonesei. Dimpotrivă. Gestul de selecție radicală pe care îl presupune această antologie pregătește terenul pentru alte volume de poezie, scrise de autorul de acum, cu o luciditate matură, eliberată de urgențele formative și de tentațiile demonstrative ale începutului. Poezia nu se oprește aici; ea își schimbă doar regimul de intensitate și responsabilitate. Ceea ce urmează nu va continua antologia, ci o va contrazice productiv, confirmînd că poezia, atunci cînd rămîne vie, nu se repetă - se reînvață. - Adriana Nazarciuc Fiind un poet al imaginii, de la care pornește totdeauna în poezia sa, sentimentul pe care îl ai după lectură este că poetul te-a citit, nu că l-ai citit. Această loialitate față de propria memorie afectivă face ca poezia pe care o scrie Liviu Antonesei să fie recognoscibilă și originală cu adevărat. Căci imaginile îi aparțin. Meditațiile îi aparțin în cel mai intim mod cu putință. După propria mărturisire, Liviu Antonesei așteaptă muzele, nu le caută, iar ele vin cu câte o imagine, de cele mai multe ori cinematografică, dacă ne referim la forța vizuală, în jurul căreia poezia crește în funcție de asocierile pe care le trezește poetului în momentul în care scrie. De altfel, Liviu Antonesei nu scrie poezie, el se lasă copleșit de poezie, se lasă pradă poeziei. La o zi sau doua, urmează o corectura sumară, în caz că poetul simte nevoia să o facă, apoi alta, atunci când dă bun de tipar inevitabilului nou volum. - Camelia Iuliana Radu