Dreptul la propria imagine

Dreptul la propria imagine face parte din „panoplia” drepturilor personalitatii, adica, acele prerogative intemeiate pe insasi natura omului, indisociabile si inerente fiintei umane.

Maiestuozitatea acestui pronomion a determinat chiar unii autori sa transpuna in sfera juridica conceptul biblic al Imago Dei, astfel incat, mai departe, sa considere atingerea adusa dreptului la propria imagine ca un veritabil sacrilegiu, o profanare sau pangarire.

Intr-un context mai laic, s-a impamantenit cu o remarcabila extindere spatiala expresiunea, atribuita preponderent lui Confucius:
„o imagine valoreaza mai mult decat zece mii de cuvinte” (sau, forma „scurta”, o imagine face cat o mie de cuvinte”).

Intr-adevar, treptat, lumea moderna a adus cu ea o incredibila „explozie” imagistica – via „desfraului” tehnologic – in fata careia conceptul de credendo vides (crezand vei vedea), prin parfumurile mistice pe care le exala, ramane, undeva, un apanaj exclusiv al initiatilor.

Inevitabil, prin „neobosita” industrializare, imaginea omului s-a desacralizat, iar mijloacele prin intermediul carora acest drept va putea fi violat astazi au devenit, practic, aproape infinite.

Prezentul demers publicistic „vede” in dreptul la propria imagine o armonie a armoniilor intre sacrul cu profanul. Si astfel, numai intr-o permanenta cautare a echilibrului, a simetriei, proportionalului, congruenței, il vom putea intelege, aplica, apara, sau, in unele situatii, excepta, deroga.